Aluzie

Aluzia (fr. allusion, din lat. allusio = “glumă, joacă”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă dintr-un segment sintactic folosit pentru a evoca ori sugera un eveniment, personaj, replică din documentul istoriei, folclorului, mitologiei, literaturii.

Figura de gândire, bazată pe analogie, este o evocare neexplicită, nu menționează obiectul, faptul și face parte din categoria figurilor care exprimă un lucru, dar lasă să se înțeleagă alt lucru.

Aluzia este prezentă în diverse manifestări artistice cu intenții moralizatoare, precum și proverbe, zicători, istorioare populare. O întâlnim și în fabulele lui Gr. Alexandrescu, în teatrul lui I. L. Caragiale sau parodiile lui G. Topîrceanu.[vezi mai jos exemple] Figura este  cunoscută și în poezia modernă, unde este transformată în principiu de individualizare a expresiei sau de încifrare a ei.

Aluzia se apropie de perifraza, iar prin valența sa uneori eufemistică se apropie de eufemism. Figura poate fi realizată în combinație cu alte figuri, precum antonomaza sau perifrază și este de mai multe feluri: mitologică, parodică, istorică, biblică, religioasă, literară. [vezi exemplificarea lor în textele de mai jos]

Exemple de aluzie

Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!…
(M. Eminescu – Cugetările sărmanului Dionis / aluzie literară)

Palid stinge- Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
(M. Eminescu – Epigonii)

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită..
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.
(M. Eminescu – Epigonii / aluzia literară la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, cunoscută ca Deșteaptă-te române)

Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască
Își ridică pocitura bulbucații ochi de broască.
(M. Eminescu – Scrisoara III / aluzie la C. A. Rosetti)

Pristanda: Sărut-mâna, coană Joițico, nu vă supărați. Este cineva… cineva pe care-l știți d-voastră bine… așteaptă aici… (I.L. Caragiale)

Să vorbească și nea Ion că și el e om. (A. Pann – Povestea vorbii)

Lasă-mă să fiu sinceră precum am fost. N-aș putea să te cinstesc mai mult decât făcându-ți completa mea confesiune de credință. Mă tem de.. viață, chiar când mi-aduce daruri. (Gala Galaction / aluzie literară la timeo danaos et dona ferentes = “mă tem de greci și când mi-aduc daruri“)

Parnasul și Olimpul cu fală se priviră
Când flotele barbare zdrobite le zăriră.
(Gr. Alexandrescu – Mormintele. La Drăgășani / aluzie mitologică la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor)

Însuși domnul naturei zisese altădată
Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată
(G. Alexandrescu – O impresie / aluzia biblică la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora)

Apolo-i profesor de mandolină.
Pan lecții dă, de limbile moderne
(T. Arghezi – Evoluții / aluzie mitologică și parodică)

Pavel din Tars e-acum zaraf sărac
Și Chrisostom băiat de prăvălie
(T. Arghezi – Evoluții / aluzie religioasă)

… mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (I. Creangă – Amintiri din copilărie / aluzie istorică la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină)

Las’că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbujorată Malca… din pricina plânsului că se despărțește de socrii… (I. Creangă)

Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile,
Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei:
(I. Barbu – Protocol al unui club Matei Caragiale / aluzie în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche)

Se luminează puțintel a ploaie
Atunci se cheamă că e timp frumos
[…]
Dar fumul de ogeac se lasă-n jos
Și porcul umblă tot cu paiu-n gură…
(G. Topîrceanu – Plouă / aluzie rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare)

Chiar și Sinan Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mănăstire și trei parastasuri.
(G. Topîrceanu / aluzie în parodie, o specie a mimezei, ca figură de compoziție)

Așteptam să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pășind,
și fiicele noastre ieșind
sa pună pe frunțile porților laur.
(L. Blaga – La curțile dorului / aluzie rezultată din reluarea perifrastică a unor cutume autohtone ori clasice)

– Îl cunoști pe Alecuț, alt prieten al nostru?
– Cum nu, a râs Vasile Pescaru. Ne-a părăsit de mult și acuma-i meșter la fabrica de la Pașcani. Dar tot pescar a rămas, însă prinde oameni.
(M. Sadoveanu / aluzie religioasă)

Pe când umbla pe lângă Marea Tiberiadei [Iisus] a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru, și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: “Veniți la mine și vă voi face pe voi pescari de oameni.” (Matei, 4, 18-20 / aluzie citată în text biblic)

Nici unul dintre acei faimoși negustori nu se putea plânge că Dumnezeu ar fi făcut să sară din ei o așchie ce s-ar fi dus deparate de trunchi. Toate progeniturile acelor motani au dovedit un gust constant pentru șoareci. Sângele lor nu s-a făcut niciodată apă și nici n-a curs pentru vreuna din cauzele nobile. (G. Bogza / aluzie folclorică)