Anacolut

Anacolutul (fr. anacoluthe, din gr. anacoluthon = “fără urmare, întrerupt, incoerent”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în întreruperea continuității sintactice în propoziție sau în frază.

Anacolutul este o construcție sintactică ambiguă, cauzată de neconcordanța dintre unitățile psihologice și cele gramaticale ale enunțului (subiect gramatical vs subiect psihologic).  Din opoziția acestor unități rezultă valoarea stilistică a acestei abateri gramaticale.

În limba literară este considerat o greșeală, cu excepția cazului în care este rezultatul unei intenții stilistice (prin reproducerea stilului oral). În acestă ultimă situație, în proză sau poezie, anacolutul apare ca  abatere de la topica firească a propoziției sau frazei, pentru a obține efecte lirice [vezi mai jos textul din Amintiri din copilărie] sau umoristice [vezi textul de mai jos din O scrisoare pierdută].

Ca figură de stil este folosit și ca mijloc de caracterizare a personajelor. [vezi mai jos textul din Justiție]

Exemple de anacolut

Nu știu alții cum sunt, dar eu [...] parcă-mi saltă inima de bucurie. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)

În sănătatea alegătorilor... care au probat și mi-au acordat asta... cum să zic! De! Zi-i pe nume sufradzele lor: eu, familia mea de la patruzsopt în Cameră și ca românul imparțial...(I. L Caragiale – O scrisoare pierdută)

Eu, dom' judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima care, venisem tomn' atunci cu birja... (I. L. Caragiale – Justițîe)

Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se (C. Negruzzi)

...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele (Ion Creangă)

Cine m-a luat pe mine
Nu vreau să-mi fie rușine
(Folclor)

Sărăcia un’s-a-ncuibat
Anevoie-i de scăpat.
(Folclor)

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș (M. Eminescu – Satira I)

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești
(M. Eminescu – Înger și demon)

Căci Dumnezeu, pășind apropiat
Îi vezi lăsată umbra printre boi.
(T. Arghezi – Belșug)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur (M. Eminescu – Memento mori)

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim și prieten și vecine.
(N. Stănescu – Noi)

Pristanda (mâhnit): Îmi pare rău tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... (I. L. Caragiale)

dacă nu am avut alți copii, și -l văz nenorocit, care numai pe el îl am! (I.L. Caragiale)