Anacolut

Anacolutul (fr. anacoluthe, din gr. anacoluthon = “fără urmare, întrerupt, incoerent”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în întreruperea continuității sintactice în propoziție sau în frază.

Anacolutul este o construcție sintactică ambiguă, cauzată de neconcordanța dintre unitățile psihologice și cele gramaticale ale enunțului (subiect gramatical vs subiect psihologic).  Din opoziția acestor unități rezultă valoarea stilistică a acestei abateri gramaticale.

În limba literară este considerat o greșeală, cu excepția cazului în care este rezultatul unei intenții stilistice (prin reproducerea stilului oral). În acestă ultimă situație, în proză sau poezie, anacolutul apare ca  abatere de la topica firească a propoziției sau frazei, pentru a obține efecte lirice [vezi mai jos textul din Amintiri din copilărie] sau umoristice [vezi textul de mai jos din O scrisoare pierdută].

Ca figură de stil este folosit și ca mijloc de caracterizare a personajelor. [vezi mai jos textul din Justiție]

Exemple de anacolut

Nu știu alții cum sunt, dar eu […] parcă-mi saltă inima de bucurie. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)

În sănătatea alegătorilor… care au probat și mi-au acordat asta… cum să zic! De! Zi-i pe nume sufradzele lor: eu, familia mea de la patruzsopt în Cameră și ca românul imparțial…(I. L Caragiale – O scrisoare pierdută)

Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima care, venisem tomn’ atunci cu birja… (I. L. Caragiale – Justițîe)

Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se. (C. Negruzzi)

ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele. (Ion Creangă)

Cine m-a luat pe mine
Nu vreau să-mi fie rușine
(Folclor)

Sărăcia un’s-a-ncuibat
Anevoie-i de scăpat.
(Folclor)

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș (M. Eminescu – Satira I)

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești
(M. Eminescu – Înger și demon)

Căci Dumnezeu, pășind apropiat
Îi vezi lăsată umbra printre boi.
(T. Arghezi – Belșug)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur (M. Eminescu – Memento mori)

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim și prieten și vecine.
(N. Stănescu – Noi)

Pristanda (mâhnit): Îmi pare rău tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!… să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție… (I. L. Caragiale)

dacă nu am avut alți copii, și -l văz nenorocit, care numai pe el îl am! (I.L. Caragiale)

Singur Radu rămânea
Și pe gânduri se punea.
Rad-un semn i se făcea.
El bea, frate, nu prea bea…
(Folclor – în loc de “Lui Radu-un semn i se făcea …”)

De cine era să-mi fie frică? Mama Pădurii? (A. Vlahuță – în loc de “de Mama Pădurii”)

De mult înstrăinatul
De-abia ce ți-a sosit
Așterne-i
, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul.
(Șt. O. Iosif – în loc de “De mult înstrăinatului/ Ce de-abia ți-a sosit/ Așterne-i…”)

…aprozii atunce nu era din oameni proști… și portul lor, era îmbrăcați cu șavanele și cabanițe. (I. Neculce – cronicarul putea să elimine “portul lor”, fără ca fraza să aibă de suferit)

Ce trei crai de la Răsărit sunt luați de la vechea legendă, cu gluma unui omagiu doamnelor și domnilor, cari nefiind nici boi, nici asini, regii pot trece înainte… (N. Iorga)

Dar Harap Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele… (I. Creangă – Povestea lui Harap Alb)