Anaforă

Anafora (fr. anaphore, din lat. de origine gr. anaphora = “ridicare, pârghie”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în repetarea unui segment sintactic la începutul câtorva unități sintactice sau metrice (cel puțin două).

Repetarea cuvintelor în propoziții, fraze (unități sintactice) sau versuri, strofe (unități metrice) are ca scop intensificarea ideii prin insistență sau obținerea unei simetrii formale.

Atunci când repetarea cuvintelor se face la sfârșitul prepozițiilor figura de stil poartă numele de epiforă.

Exemple de anaforă

O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubește.
(M. Eminescu – Ea-și urma cărarea-n codru)

Nu simțiți c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu vedeți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni?
(M. Eminescu – Satira IV)

Pe dealurile-albastre
De sânge urcă luna
De sânge pare lacul.
(G. Bacovia – Amurg)

Același vis vă dă ocol (…)
Din streșini ploile vi-l cântă,
Din streșini ploile vă mint…
(O. Goga – Așteptare)

De ce m-ați dus de lângă voi
De ce m-ați dus de-acasă?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă.
(O. Goga)

Sub plopii rari apele sună
Și plopii rari vâjâie-n vânt…
(G.Coșbuc – Fata morarului)

Vânt le iscă, vânt le duce,
cineva le pune-n cruce.
Vânt le-aprinde… vânt le stinge.
(L. Blaga)

În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei, de pier fără județ, fără vină și fără samă. Singuri cei mari judecători, singuri pârâși și singuri plinitori legii. Și de acest obicei Moldova nu scapă. (Gr. Ureche)

Și-uneori sunt ca o cracă,
Singură care se-apleacă,
Singură ce se frământă,
Singură plânge și cântă,
Singură se încovoaie
De un gând ascuns de ploaie.
(T. Arghezi – Buna Vestire)

Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina zic, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.
(Folclor)

Trebuie să mergem înainte. […] Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru. (M. Kogălniceanu – Emanciparea țăranilor)

Dormiți, dormiți!
Hipnoza nopţii suflă boare
[…]
Dormiți, dormiți,
Căci legea o citește cariul
[…]
Dormiți, dormiți,
În monarhia minerală.
[…]
(T. Arghezi – Binecuvântare)

Și de un’te-a suflat vântul? De te-aduce vr-o judecată, s-o facem. De-aduci vr-o știre, s-o ascultăm. De te mână vr-un gând rău… n-ai nimerit-o. (B. Șt. Delavrancea)

Tot ce-n țările vecine e zmintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții.
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Urrăsc întreaga lume, c-o patimă atee,
Urrăsc a mea ființă, urrăsc inimea mea.
(B. P. Hașdeu)

Veselească-se Duca, veselească-se și triumfe, dar nici Moldova nu va suferi totdeauna. E teribilă tăcerea naturii și tăcerea poporului, ca liniștea mării în așteptarea furtunii sau ca arșița soarelui în ajunul uraganului.
Puțin încă și se va decide soarta sclavului român. Puțin încă și o să se vadă că nu domnesc mult străinii și despoții la gurile Dunării.
(B. P. Hașdeu)

Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh sure flori de ninsoare.
Cresc din pămînt albe flori și te bucuri,
Cad din văzduh sure flori și te doare.
(N. Labiș – Comunistului)

– Prin armele voastre politice și decretele mele, Filip a fost izgonit din Eubeea; iar când, pierzând această insulă, Macedoneanul a încercat să împiedice îndestularea cu grâu a Atenei și spre a izbuti a voit să ocupe Bizanțul, cine a ridicat atunci glasul în cetate? Cine întocmea și propunea decrete, cine-și consacrase în întregime efortul nevoilor publice? Omul acela am fost eu! (Demosthenes)

Așa cruci evlavioase, așa față răstignită,
Așa închinăciuni plecate până la brâu și mai jos.
(B. P. Hașdeu)

Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – el un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, ea veghează.
(M. Eminescu – Înger și demon)