Antanaclază

Antanaclaza (gr. antanaklasis = “răsfrângere, ecou”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic care constă în apariția aceluiași cuvânt polisemantic în contexte învecinate cu sensuri diferite.

Când cuvântul care se repeta antanaclază se diversifică semantic, prin context, și primește o nuanță de sens deosebit de fină, se numește diaforă.

Exemple de antanaclază

Cum copacu-și uită foaia
Ce pe vînt mi-a fost trimisă,
Astfel eu uitat-am poate
Aste foi de dânsa scrise.
(M. Eminescu – Foaia veștedă)

Inima are rațiunile sale pe care rațiunea nu le cunoaște. (Pascal)

Când își pun copilu-n leagăn
C-un picior încet îl leagăn
(M. Eminescu – Miron și frumoasa fără corp)

De-ar sta pe loc mai bine!
Ori loc eu să-mi găsesc
Să pot să plâng cu hohot…
Nici asta nu-ndrăznesc!
(G. Coșbuc – Cântecul fusului)

Bate vânt de miazăzi
Zi-i, măicuță, pân-e zi.
(Ion Pillat – Bocetul)

Și pe unde, unde stele de argint mărite-apar,
Firmamentul în oglindă își restrânge-n cerc ovalul.
(Ion Pillat – Ocean Polar)

La început
A fost cuvântul.
Totodată, el era,
Și purtătorul său de cuvânt.
(M. Sorescu)

Pui, pui, pui, pui, pui, pui
Vin la sânu-mi să te pui.
(V. Alecsandri – Poezii populare)

Unii spun totdeauna ce știu, iar alții știu totdeauna ce spun.

Jumătate din cei de față nu e în stare de nimic, iar cealaltă jumătate e în stare de orice.

Dar să nu uităm că suntem în Argeș și că tipărim o foaie cu douăzeci de foi. (T. Arghezi)

Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Șuțu […]. Vecinii nu știu niciodată cine face gălăgie: nebunii de la pension sau nebunii de la doctorul Șuțu. (I. Minulescu)

Aceasta, pentru că eu știunu știu nimic.