Antiteză

Antiteza (fr. antithèse, din gr. antithesis = “opoziție”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-o asociere de idei, imagini, noțiuni, secvențe cu sens contrar, în același enunț sau într-un context mai larg.

Altfel spus, în antiteză se opun fapte, personaje, idei și se subliniază prin contrast deosebirile existente între modalitățile lor de a fi și de a se manifesta.

Apropierea termenilor opuși are rolul de a pune mai bine în vedere caracterisiticile lor, să se lumineze reciproc.

Concret, antiteza se bazează pe observații făcute de om asupra datelor realității. Pe baza acestor date, prin activitatea gândirii, omul cumpănește faptele, compară și selecționează generalul și esențialul din elementele concrete și formulează apoi constatări și trage concluzii. Formularea și comunicarea acestor idei se face prin propoziții coordonate adversativ în frază, iar acest lucru deosebește antiteza de paralelismul sintactic (și paralelismul constă într-o opoziție a faptelor, dar este comunicate prin construcții sintactice identice sau aproape identice).

Începând cu sofiștii, antiteza are o largă răspândire în retorica greacă și latină. În textele literare ale barocului, întâlnim exprimarea antitetică a unor sentimente existențiale, de ruptură interioară și încordare, iar în umanism, Petrarca folosește această  figură de stil în sonetele sale. Romantici precum Novalis, V. Hugo, Lamartine, A. de Musset, A. de Vigny, Leopardi, Lermontov o introduc în textele lor printr-o serie de opoziții, de felul: ideal – real, viață – vis, teluric – transcendent, suflet – materie, bine – rău.

În literatura română, în poezia lui Eminescu găsim cultivată antiteza în ample poeme, unele sugerate încă din titlu: Înger și demon, Veneră și Madonă, Împărat și proletar, Scrisoarea III. În aceste poezii, conținutul are o structură antitetică, iar figura de stil este reluata apoi și la nivelul strofelor, uneori chiar într-un singur vers. În opera lui Eminescu antiteza apare între cuvinte, personaje, gesturi, fapte, idei, tablouri.

La realizarea antitezelor lexicului contribuie prin raportul antitetic al cuvintelor, de obicei prin antonimele substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbele și adverbelor. Realizarea antitezelor este posibilă și datorită elementelor lexicale din categoriile gramaticale care se pot asocia antitetic. Aceleași categorii gramaticale pot fi structurate în sintagme cu valoare antitetică.

Folosirea antitezelor în texte reflectă totdeauna gândirea ageră și pătrunzătoare a autorului. Scriitorul și filosoful german Lessing considera că „orice adevăr profund se poate exprima printr-o antiteză”, iar Nietzsche, un alt filosof german, adăuga că „antiteza este poarta prin care [și] eroarea se strecoară de preferință spre adevăr”.

Exemple de antiteză

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă-s toate.
(M. Eminescu – Glossă)

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. (M. Eminescu – Împărat și proletar)

Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
[…]
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
[…]
Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri.
(M. Eminescu – Epigonii)

Făpturi în umbra anului apun
și drumuri, fapte, cad în neființă.
Sunt, totusi, înc-atatea cu putință!
Din destrămări și negură m-adun.
(L. Blaga – Sfârșit de an)

Este stadiul în care binecuvântăm diplomația că a rămas ultimul refugiu al politeții; căci într-adevăr, fără ea, cum am putea noi, diplomații să fim atât de dezagreabili într-un mod atât de agreabil? (N. Titulescu)

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…M. Eminescu – Scrisoarea III)

Să-nveți să mori când nu știi să trăiești
Și să trăiești abia după ce mori.
(I. Minulescu – Rânduri pentru un necredincios)

Zoe: Ești un om rău … mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc… (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută)

Timpul pus –
Văi, ca un scut de aur intre noi –
tu răsărit și eu apus?
(L. Blaga)

Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.
(T. Arghezi – Morgenstimmung)

I s-a urât și lui cu lacrimile mute.
Un gând i-a spus așteaptă.
Alt gând îi spune: du-te.
(T. Arghezi – Copila)

Cât de nouă-i suferința veche. (E. Isac)

Bun și rău, sceptic și cucernic, milos și crud, temerar și fricos – duh răzvrătitor. […] Gândul cel dintâi nu poate zbura decât foarte repede; dalta celui de-al doilea nu poate ciopli decât foarte încet. (Al. Vlahuță despre I. L. Caragiale)

Mîndră-i floarea de cireș –
Dar mai mândru-i Gheorghieș.
(I. Zanne)

Trandafirul se scutură,
Dar spinul rămâne.
(I. Zanne)

Nimeni nu întreabă de casa frumosului,
Ci de casa vrednicului.
(I. Zanne)

Ce vreau nu se poate, ce se poate nu vreau. (B. Șt. Delavrancea)

Sperăm ca-n viitorii timpi
Să crească roze fără ghimpi.
Dar ghimpii fără trandafiri
nu-i stau în fire-acestei firi!
(Marcel Breslașu – Negativism)

În viață am fost plin de contraste.
Cu zile albe sau nefaste

…Ostaș purtând sabie grea.
Curtean în mână c-o lalea

Suav că îngerii din rai.
Războinic ca un samurai.

Un sfânt Francisc smerit sub glugă,
Attila neclintit la rugă…

Sofist ironic din Elada,
Fanatic, sumbru Torquemada…

Un pin cu fruntea maiestoasă.
O salcie plângând pletoasă…

Un măr domnesc cu carne bună
Otrăvitoare mătrăgună…

Nebun ca neamul lui Artrid,
Poet ca regele David.
(G. Călinescu – Contraste)

Copilul plânge pentru că n-a cunoscut încă viața; bătrânul plânge pentru că a cunoscut-o prea mult. (I. Bassarabescu)

Așadar vorbirea este cugetare ce se aude, precum și cugetarea este vorbire tăcândă. (N. Bălășescu)

Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit și disprețuit; ea slabă, mică și palidă, eu voinic, mare și rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai când viața are mai mult amor propriu și mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalță clătinându-se pe picioare, eu obosit de-atâtea tomuri, de-atâtea experiențe, de-atâta știință de carte și de meditații, cât abia poți înghesui într-o bibliotecă; ea trăind o viață de vise, eu reducând lumea la o mașină care se mișcă și se cumpănește pe picioare și pornește în tăria unei mișcări inițiale care nu se stinge decât atunci când oasele se usucă, mușchii seacă, nervii se depărtează și arterele se îngroașă. Astfel ne întâlnirăm pe aceeași cale. (B. Șt. Delavrancea – Liniște)