Antonomaza (fr. antonomase, din lat. și gr. antonomasia = „un nume pentru alt nume”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic și se realizează prin substituirea reciprocă a unui nume propriu cu unul comun, dacă unul îl caracterizează pe celălalt.
Cele mai întâlnite exemple pentru această figură sunt din rândul poreclelor. O serie de nume istorice românești (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Ion Vodă cel Cumplit) sunt epitete substantivate prin antonomază.
Figura substituție este o formă specială de sinecdocă, generată de o comparație subînțeleasă. Unii cercetători o consideră chiar o specie a metaforei.
Exemple de antonomază
Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. (M. Eminescu – Satira II)
Ci pentru păcatele mele va fi și iertare de la Acel carele are multă milă. (M. Sadoveanu – Hanul Ancuței / = Dumnezeu )
Luceafărul poeziei românești (= M. Eminescu)
Bardul de la Mircești (= V. Alecsandri)
un Cerber (= paznic neînduplecat)
un Harpaagon (= un avar)
Filozoful (= Aristotel)
Oratorul (= Demostene sau Cicero)
Poetul (=Homer)
