Apocopă

Apocopa (fr. apocope, din lat. și gr. apocopa = “scoatere prin tăiere“) este o figură de stil de nivel fonologic (de sunet) constă în căderea unui fonem sau a unei silabe din poziția finală a unui cuvânt, fără ca înțelesul cuvântului să sufere.

Figura este folosită în poezie, de multe ori, pentru a scurta măsura și ritmul într-un vers.

Căderea mai multor sunete sau silabă de la sfârșitul unui cuvânt este întâlnită frecvent și în vorbirea curentă și este folosită pentru economia efortului de articulare (un’ te duci?, cin’ ți-a spus, făr’ de rușine).

Exemple de apocopă

Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
(M. Eminescu – Floare albastră)

C-aș dori odat’ să mântui! (M. Eminescu – Ce șoptești atât de tainic…)

Pân’ce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca
Aș rumpe de pe liră-mi coardele ce nu mai sun’.
(M. Eminescu – De-aș muri ori de-ai muri)

Printre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric'
(M. Eminescu – Călin-Nebunul)

Lasă bade, las' să fie
Chiar o sută, chiar o mie;
Las' să fie tot șirag
Dacă nu-i care mi-i drag.
(Literatură populară)

De la mine pân' la tine numai stele și lumine. (Folclor)

Și regii-n purpur s-au încins
Și doamnele grăbit au prins
Să se grăbească dinadins
Ca niciodat’.
(G. Coșbuc)