Apokinu (gr. apokoinu = „determinat comun”) este o figură de stil de nivel sintactic, un segment sintactic care intră în relație simultan cu doi termeni. Cu alte cuvinte, figura constă în folosirea unei părți de propoziție subordonate la două cuvinte regente (două cuvinte cu un determinant comun).
Partea de propoziție poate fi un atribut, iar cuvintele regente două substantive [vezi exemplul de mai jos din N. Bălcescu] sau altă situație în care numele predicativ este partea de propoziție subordonată, iar cuvinte regente două subiecte. [vezi exemplul de mai jos din Sara pe deal]
Exemple de apokinu
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină. (M. Eminescu – Sara pe deal)
Codrul din munți, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface! (M. Eminescu – Aveam o muză)
Omul nu face, nu speră, nu luptă, nu se torturează, nu deznădăjduiește, nu mănâncă, nu iubește, nu se sinucide, nu se nesinucide, decât din slăbiciune. (E. Ionescu)
Tremură aceeași apă și frunză
la bătăile aceluiași ceas. (L. Blaga – Elegie)
Singurul drept ce se da țăranului rob era ca stăpânul lui să nu-i poată răpi după voință banii, vitele și instrumentele, de arătură. (N. Bălcescu)
Și de acolo năpădesc când și unde nu te aștepți. (Cezar Petrescu)
… unii își dăduseră seama, iar alții aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie. (I. Slavici)
Nu-i ședea bine și nu-i ierta firea să se umilească cerând de la Bocioucă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. (I. Slavici)
