Apostrofa (fr. apostrophe, gr. apostrophe = „întoarcere către”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție, care constă în întreruperea neașteptată a discursului printr-o întrebare, afirmație sau exclamație – expresie a unei emoții puternice – către o persoană prezentă, absentă, decedată.
Invocarea muzei la poeții greco-latini este o formă de apostrofă. Un astfel de exemplu poate fi întâlnit în monologul lui Augustus (actul IV) din tragedia Cinna a lui Pierre Corneille. Figura de stil definită ca un apel direct la un personaj a fost folosită mai ales de poeții romantici în poeziile mesianice.
Întrebarea poate fi adresată unei persoane anume (Țepeș – Scrisoarea III) sau poate fi un interlocutor simbolic (românul – Deștepată-te române!), aici incluzând și elemente materiale de decor (Oltul – Umbra lui Mircea. La Cozia). Atunci când interlocutorul nu este o ființă umană, în construcția figurii de stil se apelează la personificare, în acest fel fiind accentuat patetismul sau uneori ironia (Ceasornicul – Ceasornicului meu).
Apostrofa folosește o comunicare exclamativă, vocativă, imperativă sau interogativă retorică.
Exemple de apostrofă
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
[…]
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? (M. Eminescu – Scrisoarea III)
Vino, acmu, bunule Simioane și frumosule Misaile si videți pre românii din Valahia, pre carii pre acestea vremi dziceți că n-au fost nicăieri. (Dimitrie Cantemir în cronica lui Grigore Ureche)
Ura strânse ramuri negre în fund
Auzi freamătul întunericului sporind, prietene?
Caii trăgeau apropiindu-și capetele înalt
Goale zările ca un altar… (Ion Voinea)
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! (M. Eminescu – Scrisoarea III)
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani. (Andrei Mureșanu – Deșteaptă-te, române! / Un răsunet)
Dar de ne-om prăpădi cu toții,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verși păgân potop de apă
Pe șesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost’ tezaur;
Țărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Și să-ți aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă țară! (O. Goga – Oltul)
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? (G. Alexandrescu – Umbra lui Mircea. La Cozia)
Ce, — iar ai ațipit?… Rușine
Că porți blazonul de „patent”!
Te țiu, de-o lună, eu pe tine
Cu mersul vremii în curent. (G. Topîrceanu – Ceasornicului meu)
Vorbiți, oamenilor cu experiență! Glăsuiți, voi care v-ați hârșît în lupta economică! Tunați, o voi Jupiteri tutelari ai producțiunii naționale și spune-ți-mi mie, neștiutorul; care e limita pe care, dacă nu o depășesc, fac operă salvatoare, iar pe care dacă o trec, produc prăbușirea României! Cât pot să iau din venitul național: 1/2, 1/3, 1/5? De ce tăceți? Răspundeți! (N. Titulescu)
