Apostrofă

Apostrofa (fr. apostrophe, gr. apostrophe = “întoarcere către”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție, care constă în întreruperea neașteptată a discursului printr-o întrebare, afirmație sau exclamație – expresie a unei emoții puternice – către o persoană prezentă, absentă, decedată.

Invocarea muzei la poeții greco-latini este o formă de apostrofă. Un astfel de exemplu poate fi întâlnit în monologul lui Augustus (actul IV) din tragedia Cinna a lui Pierre Corneille. Figura de stil definită ca un apel direct la un personaj a fost folosită mai ales de poeții romantici în poeziile mesianice.

Întrebarea poate fi adresată unei persoane anume (Țepeș – Scrisoarea III) sau poate fi un interlocutor simbolic (românul Deștepată-te române!), aici incluzând și elemente materiale de decor (Oltul Umbra lui Mircea. La Cozia). Atunci când interlocutorul nu este o ființă umană, în construcția figurii de stil se apelează la personificare, în acest fel fiind accentuat patetismul sau uneori ironia (Ceasornicul – Ceasornicului meu).

Apostrofa folosește o comunicare exclamativă, vocativă, imperativă sau interogativă retorică.

Exemple de apostrofă

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
[...]
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Ura strânse ramuri negre în fund
Auzi freamătul întunericului sporind, prietene?
Caii trăgeau apropiindu-și capetele înalt
Goale zările ca un altar…
(Ion Voinea)

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.
(Andrei Mureșanu – Deșteaptă-te, române! / Un răsunet)

Dar de ne-om prăpădi cu toții,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!

Să verși păgân potop de apă
Pe șesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost' tezaur;
Țărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Și să-ți aduni apele toate -
Să ne mutăm în altă țară!
(O. Goga – Oltul)

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
(G. Alexandrescu – Umbra lui Mircea. La Cozia)

Ce, — iar ai ațipit?... Rușine
Că porți blazonul de „patent”!
Te țiu, de-o lună, eu pe tine
Cu mersul vremii în curent.
(G. Topîrceanu – Ceasornicului meu)