Asonanță

Asonanța (fr. assonance, din lat. ad+sonare = “a suna”) este o figură de stil de nivel fonologic (de sunet) care constă în repetarea unor foneme diferite dar asemănătoare prin locul de articulare și apare mai des ca rima imperfectă.

Figura constă în repetiția (omofonia) vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers.

Exemple de asonanță

Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaște.
(M. Eminescu – Luceafărul)

Lumina lunii pline alunecă în casă. (Ion Pillat – Lumina lunii)

Stelele rare din tărie cad ca picuri de argint
Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind.
(M. Eminescu – Călin)

Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
(M. Eminescu – Mai am un singur dor)

Pe un drum cu iarbă verde
Mândra mea nu ma mai vede,
Că eu am fost la părinți,
Ca și luna printre sfinți
Și le-am fost de mângâiere,
Ca și luna printre stele.
(M. Eminescu – Literatura populară)

Eu le spui că [flinta] este goală,
Dar ciocoii fug să moară;
Eu le spui că este seacă,
Dar ciocoii fug de crapă.
(Folclor)

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă
Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.
(M. Eminescu – Călin (File din poveste)