Autoimprecația (lat. imprecatio = „rugăciune împotriva cuiva”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție reprezintă un blestem adresat de cineva lui însuși drept garanție pentru o afirmație sau un angajament.
Autoimprecația este folosită și pentru a garanta acțiuni viitoare. În această situație aveam de a face cu un auto-blestem, cu valoare de legământ.
Din punct de vedere lexico-gramatical, figura de stil este exprimată într-o propoziție principală însoțită totdeauna de o subordonată condițională (exprimată efectiv, prin subînțelegere sau elipsă), menită să exprime circumstanța care motivează angajamentul.
Chiar dacă în trecut autoimprecația a avut o largă circulație, inclusiv în vorbirea comună, ca formule de jurământ vulgare, astăzi, ca și imprecația, este o figură desuetă. [vezi mai jos textul din O scrisoare pierdută]
Exemple de autoimprecație
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. (M. Eminescu – Rugăciunea unui dac)
Iartă-mă, jupân vătave… măria-ta și stăpâne…
Eu nu știu chiar nimicuță… de nu-i așa, să fiu câine… (B. P. Hasdeu – Răzvan și Vidra )
Cum să cântăm noi cântările Domnului
pe un pământ străin?
Dacă te voi uita, Ierusalime,
să-și uite dreapta mea destoinicia ei!
Să mi se lipească limba de cerul gurii,
dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
dacă nu voi face din Ierusalim
culmea bucuriei mele! (Psalmul 137)
Trahanache: Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joițica – că e de față – să spuie… (I. L. Caragiale – O scrisoare pierdută)
