Comparația (lat. comparatio = „asemănare, împerechere”) este o figură de stil de nivel sintactic în care doi termeni, aflați în relație de asemănare, sunt puși în paralel, pentru a scoate în evidență caracteristicile unuia dintre ei.
Relația de asemănare dintre termenii comparației trebuie să fie construită din elemente surprinzătoare, astfel încât să fie asigurată sugestivitatea figurii de stil.
Clasificare
Conform clasificării tradiționale, comparația este de două feluri:
– oratorică – are un rol de exemplificare și are o structură de inducție logică
– poetică – în care primul termen este abstract, iar al doilea concret, astfel încât prin plasticizare prezintă o imagine care trezește sensibilități artistice
Conform clasificării moderne (Grupul µ), comparațiile pot fi:
– sinecdotice – în care primul termen se află față de al doilea în raport de sinecdocă (blând / miel; limpede / cer; urât / drac)
– metalogice – o figură care pune în mod obligatoriu în discuție obiectul la care se referă mesajul (el este un slăbănog, iar ea o urâțenie)
– metaforice – (obrajii ei sunt proaspeți ca trandafirii sau obrajii ei sunt ca trandafirii)
Când este figură de stil
De-a lungul timpului, diverși cercetători ai acestei figuri au prezentat câteva condiții care trebuie îndeplinite pentru ca o comparație să fie figură de stil:
– să fie exactă și adevărată, dar nu în toate privințele ci doar în cele pe care se bazează analogia
– obiectul cu care este comparat să fie mai bine cunoscut decât cel pe care vrem să-l scoatem în evidență
– comparația să dezvăluie imaginației ceva nou, interesant, uimitor, altfel spus, nimic banal; în același timp, raporturile dintre termenii figurii să fie neașteptate și frapante, dar și sensibile și ușor de perceput
În realizarea figurii de stil, spre deosebire de metaforă, nu se realizează substituirea unui termen, ci există o alăturare a celor doi termeni, legați prin: ca, astfel ca, întocmai ca, așa precum etc.
Comparația, alături de metaforă și alegorie, este una dintre cele mai folosite figurile de stil încă din antichitate. Folosită în poemele homerice, mai ales în Iliada, prezintă al doilea termen printr-o descriere atentă a fenomenelor naturii. [vezi mai jos textul din Iliada]
În literatura română, comparație de tip homeric au folosit iubitorii clasicismului greco-latin, precum Al. Odobescu și M. Eminescu. [vei mai jos exemplu din poezia Eco a lui Eminescu]
Exemple de comparație
A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă; (M. Eminescu – Călin)
S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb. (M. Eminescu – Epigonii)
Sufletul meu arde-n iubire ca para. (M. Eminescu – Sara pe deal)
el privea la viitor cum ai privi în fundul unui lac liniștit și limpede ca lacrima. (M. Eminescu – Sărmanul Dionis)
Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. (M. Eminescu – Satira I)
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac. (M. Eminescu – Călin)
În pâlnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. (L. Blaga – Iezerul)
Și e liniște pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă. (G. Coșbuc – În miezul verii)
Ostenit, din aripi bate
Ca un vis pribeag, un graur. (O. Goga – Sara)
Degetele ca viermușii
Pielea: pielea corcodușii. (T. Arghezi – Fătălăul)
Se înalță oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceața din văi,
Când se amestecă norul cu ceața… (M. Sorescu)
Pământul e de drumuri plin ca un nebun de zdrențe. (Ion Vinea)
Nevinovați ca ciucurii de pernă
Se lasă zorii peste geana zării. (M. Sorescu – Dimineața)
Luna zace-n omăt ca o beretă
și brazii toți o străjuiesc într-un picior. (Ion Vinea)
Noi ducem visul nostru ca pe-un mort
ascuns de flori și nevegheat de nimeni,
pe care-am vrea să-l știm doar adormit
și nu-i aprindem nici lumini
și nu ne-ncumetăm să-l plângem. (Ion Vinea)
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte. (L. Blaga – Sufletul Satului)
…nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede. (Camil Petrescu)
Din tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire ca untdelemnul care se înalță din fundul apei. (Camil Petrescu)
Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenușii. Pe urmă ochii împăienjeniți, pe care-i întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ți citească vecinul în ea, au rămas ca fixați pe roșul viu al unor maci de Luchian. (Camil Petrescu)
…stau cu sfială alături de cei doi prieteni căci zâmbetele lor mă umilesc puțin, nu mult, așa cât s-ar apleca o trestie sub răsuflarea vântului. (Camil Petrescu)
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. (V. Alecsandri – Iarna)
…Și-ntocmai cum au razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister… (L. Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)
Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri. (M. Eminescu – Trecut-au anii)
Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaș cumpănită;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis. (M. Eminescu – Ex libris)
munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; (A. Russo – Cântarea României)
Cum câteodată când focul pustiu izbucnește-n adâncul
Codrului și e purtat de vârtejul de vânt pretutindeni;
Arborii din rădăcină tot cad mistuiți de văpaie;
Cad și troienii tot astfel în fugă loviți de puterea lui Agamemnon Atrid… (Iliada)
Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci
E urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt. (M. Eminescu – Eco)
Din alb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n pas isteț,
Frumoasă ca un gând răzleț. (G. Coșbuc – Nunta Zamfirei)
