Dislocarea (fr. disloquer, it., lat. dislocare) este o figură de stil de nivel sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este izolat de restul propoziției sau al frazei. Izolarea este realizată prin unități lexicale, incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze).
Dislocarea este un procedeu sintactic prin care se structurează ideile și totodată este un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice.
Dislocarea este întâlnită atât în poezia populară, cât și în poezia cultă și satisface necesitățile de ordin prozodic. Ca unități sintactice care pot fi dislocate putem avea: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale; subordonata atributivă de substantivul regent.
Procedeul stilistic este întâlnit și în proza artistică. Ca unități sintactice care pot fi dislocate putem avea: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.
După cum se observă și din exemplele de mai jos, uneori, ca urmare a elementelor intercalate, dislocarea dăunează clarității enunțului.
Exemple de dislocare
Dislocare în poezii
Dându-și trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafirii aruncă roșii
Peste unda fermecată. (M. Eminescu – Crăiasa din povești)
Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie. (M. Eminescu – Făt-Frumos din tei)
Frunza-n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie.. (Folclor)
Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul. (M. Eminescu – Ai noștri tineri…)
Rele-s, bade, frigurile,
Da-s mai rele dragostile. (Folclor)
Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii. (V. Voiculescu)
Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara. (M. Eminescu – Scrisoarea IV)
Pă cea creastă, mamă, arsă
Mândră ploaie să revarsă. (Folclor)
Pietrișul roșu, boabe, al grădinii
Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii. (T. Arghezi – Vânt de toamnă)
Trei sau patru,-n mal, pescari
Stau de ceasuri fără număr. (T. Arghezi – Marină)
Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir… (T. Arghezi – Poate că este ceasul)
Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. (T. Arghezi – Închinăciune)
Pe câtu-i de mare hiara și buiacă…,
Coarnele-n pășune la pământ își pleacă. (Dosoftei)
Făptura ei de aer dă floare de lumină
Și are, ca porumbul și volbura, tulpină. (T. Arghezi – Din taine)
Numai marginea subțire-a lumii
ar mai fi așa de rece
– de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta. (L. Blaga – Înfrigurare)
Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul)
Nins, cum și tu vrei, de lumini. (T. Arghezi)
Ai bănuit că platoșa-i pătată
Pe care odihniseși, cu rachiu.( T. Arghezi – Inscripție pe un portret)
Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni (M. Eminescu – Scrisoarea IV)
Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie
Aduceri vechi aminte. (V. Voiculescu)
Ești ca vioara, singură, ce cântă
Iubirea toată pe un fir de păr. (T. Arghezi – Ex libris)
Dascălul nostru de scoală
Crede c-ai – și el – o boală. (T. Arghezi)
Dislocare în proză
Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii. (T. Arghezi)
Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate. (T. Arghezi)
…și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate. (T. Arghezi)
Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta. (T. Arghezi)
Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare. (T. Arghezi)
Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer.. (T. Arghezi)
…el (pisicul)… examinează viața apartamentului chiorâș. (T. Arghezi)
De parcă omul la București ar avea zece, cincisprezece figuri, tot pe alt format de clișeu, corpul noului boier se reflectează în sumedenii de oglinzi…. (T. Arghezi)
