Epifonem

Epifonemul (gr. epi = „în plus” și phonema = „voce”, „vorbire”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-un adaos care închide o judecată de valoare, o reflecție, concluzie la finalul unei unități compoziționale.

Figură a reflecției și insistenței reprezintă în fapt o “exclamație sentențioasă” adăugată la finalul unui text. Totodată, reprezintă o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte. [vezi ultimul vers din textul de mai jos din S-a stins viața falnicei Veneții]

Se aseamănă cu maxima, ambele reprezintă un enunț reflexiv. Spre deosebire de maximă, epifonemul nu exprimă o generalizare a experienței de viață, ci doar o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Altfel spus, maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, pe când epifonemul își trage înțelesul numai dintr-un context.

Exemple de epifonem

San Marc sinistru miezul nopții bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rostește lin în clipe cadențate
"Nu-nvie morții - e-n zadar, copile".
(M. Eminescu – S-a stins viața falnicei Veneții)