Epifonemul (gr. epi = „în plus” și phonema = „voce”, „vorbire”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-un adaos care închide o judecată de valoare, o reflecție, concluzie la finalul unei unități compoziționale.
Figură a reflecției și insistenței reprezintă în fapt o „exclamație sentențioasă” adăugată la finalul unui text. Totodată, reprezintă o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte. [vezi ultimul vers din textul de mai jos din S-a stins viața falnicei Veneții]
Se aseamănă cu maxima, ambele reprezintă un enunț reflexiv. Spre deosebire de maximă, epifonemul nu exprimă o generalizare a experienței de viață, ci doar o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Altfel spus, maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, pe când epifonemul își trage înțelesul numai dintr-un context.
Exemple de epifonem
San Marc sinistru miezul nopții bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rostește lin în clipe cadențate
„Nu-nvie morții – e-n zadar, copile„. (M. Eminescu – S-a stins viața falnicei Veneții)
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
https://Versuri.ro/w/8517
Totuşi este trist în lume! (M. Eminescu – Floare albastră)
