Fabula (lat. fabula = „povestire”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție și reprezintă o pildă inventată în care participă de regulă animale personificate, pentru a justifica o atitudine, o afirmație.
În fapt, fabula reprezintă o specie a genului epic și constă într-o narațiune alegorică, în versuri sau proză, în care personajele (animale, plante sau lucruri), prin personificare, sunt puse în situații omenești. Se urmărește satirizarea unor comportamente sau trăsături de caracter omenești, finalitatea fiind o lecție de morală explicită sau implicită.
Întâlnită în mai toate literaturile, fabula este o scriere simplă și ușoară, concentrată pe evidențierea unei idei abstracte. Bunăoară, o întâlnim în literatura indiană (Fabulele lui Pilpay, Panchatantra a lui Vișnu Șărma), în literatura greacă (la Hesiod, Archiloc și mai ales Esop), în literatura latină (Phaedrus), în literatura franceză (La Fontaine), în literatura engleză (Gay, T. Moore), în literatura germană (Lessing), în literatura rusă (Krâlov). În literatura română cei mai importanți fabuliști au fost D. Țichindel, Gr. Alexandrescu, Gh, Asachi, A. Pann, A. Doinici, T. Arghezi.
Exemple de fabule
Un om nu poate face nimic într-o țara rău întocmită și măcar să tot poruncească, rămâne la vorba ceea: a poruncit câinelui, și câinele pisicii, și pisica șoarecelui, iar șoarecele și-a atârnat porunca de coadă. (M. Eminescu – Manuscrisul 2264)
