Gradație

Gradația (fr. gradation, lat. gradatio, gradus = “grad, treaptă”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă într-o trecere treptată, crescătoare sau descrescătoare, de la o idee la alta, prin care se urmărește evidențierea unei idei sau nuanțarea exprimării.

Figura de stil este realizată prin reflecție și reprezintă o înlănțuire de cuvinte sau expresii, conform puterii de reprezentare sau a expresivității lor. Poate fi de 2 feluri: ascendentă, care poate ajunge la un punct culminant, denumit climax și descendentă, denumită anti-climax.

Gradația ascendentă sau intensivă constă într-o enumerare progresivă și începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari.

Gradația este descendentă atunci când imaginea unui obiect evoluează de la dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă sau când termenii enumerării își diminuează treptat valoarea, ca expresie a imaginii sau ideii.

Exemple de gradație

gradație ascendentă – climax

Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...

A trecut...
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere...
Scade-n depărtare...
Piere...
(G. Topîrceanu – Acceleratul)

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viață?

[…]

O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă;
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume și soare.
(L. Blaga – Lumina)

Am sfărâmat arfa – și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.
(Eminescu)

[...] o spun și eu, toată ziua, ca prostul, fără să știu ce înseamnă, fără să știu ce înseamnă a însemna, ce înseamnă să însemne a însemna ș.a.m.d. până în pânzele albe. (E. Ionescu)

Căpitanii într-un gând Îți tot caută pricină și te defăimă pe rând; Unul cere să te scoată din oaste, altul din țară, Al treilea chiar din lume te-ar da bucuros afară. (B. P. Hasdeu)

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.
(M. Eminescu – Venere și Madonă)

gradație descendentă – anti-climax
O, cine știe? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui,
o simt pesemne de acum;
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule, din margine de codru.
(L. Blaga – Gorunul)

Țintise ochii pe lumina candelei, doar o adormi; lumina părea că se face din ce în ce mai mică, până rămânea cât o scânteie, apoi cât un fir de praf în bătaia soarelui, apoi se topea cu totul. O clipă de liniște și boierul iar tresărea, aprindea din nou lumina candelei, care se prefăcea, pe rând, într-o scânteie, într-un fir de praf și-n urmă se topea. (Emil Gârleanu)

Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic și lin,
Acum e cât corbul de mare,
Cât pumnul abia, cât albina,
Și-n urmă-l înghite lumina
Din largul senin. (
Pierde-vară – G. Coșbuc)