Hiperbatul (fr. hyperbate, din lat., gr. hyperbaton = „depășire, inversare”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă într-un adaos neașteptat la sfârșitul enunțului.
Figura de stil este o continuare, sub forma unui epitet, a unui complement sau chiar a unei propoziții, acolo unde enunțul părea încheiat. Adaosul produce o „surpriză gramaticală”, iar în acest fel iese în evidență.
Hiperbatul mai este definit ca o transpunere a unui cuvânt în alt loc, decât în cel firesc, iar din acest punct de vedere este o specie de inversiune, la fel ca anastrofa.
Exemple de hiperbat
Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara; (M. Eminescu – Satira IV)
Fruntea Olguței se plecă și mai tare, și genele. (I. Teodoreanu)
Polenul…
Pe urmă cade-ne și-n gene. (L. Blaga)
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Și de femei. (G. Coșbuc – Moartea lui Fulger)
Iar de-al doilea s-a însoțit cu văduva unui grec Negru Punte: frumoasă femeie și-aceea, și bogată. (M. Sadoveanu)
Focul îl stingi, apa o iezești și o abați pe altă parte, vântul când bate te dai în lături, într-un adăpost, și te odihnești, soarele intră în nour, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele ca acestea nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. (Ion Neculce)
Nu vreau să știu ce suntem, ce-am fost și cine
Tu mă numiseși „Ție”, eu te numisem „Tine”.
Să te cunosc? Să mă cunoști?
Stam unul lângă altul ca plopii mari – și proști. (T. Arghezi)
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând,
Îl poartă-ntruna, şi de când! (G. Coșbuc – Duşmancele)
