Hiperbolă

Hiperbola (gr. hyper + ballein = “a arunca peste”, hyperboli = “exces”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă în exagerarea expresiei, prin mărirea sau micșorarea imaginii obiectului peste limitele firești.

Hiperbola este rezultată dintr-un impuls puternic de admirație, indignare, ură, dispreț, revoltă. Poate și din acest motiv, figura nu aparține doar limbajului poetic, ea este folosită și în vorbirea curentă (fuge mâncând pământul, urâtă foc, până la Dumnezeu și înapoi, arde de nerăbdare, a înghețat de spaimă).

În folclor, hiperbolele apar sub forma fabulosului (Sfarmă-Piatră, Ochilă, Gerilă), precum și în formulele de deschidere și închidere a basmelor. Romanticii le-au cultivat împletindu-le cu ironia, disprețul și minimalizarea. În literatura română, Eminescu folosește o varietate de hiperbole, construite atât pe exagerare prin mărire superlativă, cât și pe depreciere prin minimalizare disprețuitoare. [vezi mai jos Scrisoarea III pentru depreciere și Strigoii pentru exagerare]

Există în literatura universală cazuri în care opere întregi sunt fondate pe hiperbole, precum: Gargantua și Pantagruel a lui Fr. Rabelais sau Nasul a lui Gogol.

Hiperbolele pot fi realizată printr-un singur cuvânt (Ochilă, Gerilă, uriaș, pigmeu), din mai multe cuvinte, morfologic adjective sau adverbe la superlativ (Sfarmă-Piatră) sau dintr-o succesiune de propoziții coordonate, uneori situate gradat ascendent sau descendent.

Hiperbola este înrudită cu metafora și comparația, cărora li se subsumează uneori.

Exemple de hiperbolă

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.
(G. Coșbuc – Pașa Hassan)

Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
(G. Coșbuc – Nunta Zamfirei)

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor să jelești
. (G. Coșbuc – Moartea lui Fulger)

Mirați și de suflet goi
Văzându-ți chipul de război
Să steie îngerii înlemnit;
Și orb de-al armelor sclipit
S-alege soarele-napoi
Spre răsărit!
(G. Coșbuc – Moartea lui Fulger)

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,
Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.
(G. Coșbuc – Coloana de atac)

…drept termen de comparație ca să descrie în versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate fără repaos de suflarea vijeliilor infernale. (Al. I. Odobescu)

… boiul ei era așa de gingaș, încât îți venea să-l bei într-o bărdăcuță de apă. (P. Ispirescu)

— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,
Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări.
(M. Eminescu – Strigoii)

Viață, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n-rai
Las’ să mă uit în ochii-ți ucigători de dulci.
(M. Eminescu – Strigoii)

Codrii veneau cu noi, ne însoțeau apele culcate, țara ta întreagă cu turmele-i de holde și ca niște cirezi cu creștetele la cer. (T. Arghezi)

La acest cântec, cerul se deschide ca o imensă ureche,
Vine seara;
Pământul se uimește și el,
Devine un uriaș ochi și privește noaptea.
(V. Hugo)

Groaznic s-a îmbătat bătrânul – ­ soarele zice:
Nu-i minune-a băut jumătate d-Oceanul Pacific.
(M. Eminescu – Mitologicale)

Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară.
(M. Eminescu – Mitologicale)

Ah! moșneagul bețiv e-n stare-ntr-o zi să ruine
Toate societățile de-asigurare din țară.
(M. Eminescu – Mitologicale)

Salutăm smerit și cu inima gămălie. (L. Blaga)

Bătrânii se supără că și cei tineri au început să zboare… Da, închipuiește-ți, c-au început și ei să zboare! Și desfac aripi neiertat de trufașe, se-nalță și se rotesc în slăvi… parcă lumea cu ei ar începe. (A. Vlahuță)

Sunt douăzeci și șapte de ani încheiați, de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată în pripă de slăvitul nostru voievod. Flăcările se înălțau până la cer. (A. Vlahuță)