Hipotipoză

Hipotipoza sau Ipotipoza (lat. hypotyposis, din gr. — “închipuire, imaginare”, de la hypotypo = “a picta”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care reprezintă descrierea vie a unei scene, a unui aspect din natură, a unui obiect, parcă aduse sub ochii cititorului.

Descrierea e atât de pregnantă și cu spirit de observație deosebit, încât dă impresia realității. Scoate în evidență pitorescul situației, detaliile semnificative, culoarea locală astfel încât lasă impresia unor evenimente trăite în simultaneitatea desfășurării lor. De aici rezultă senzația de static în scena descrisă, deși ea surprinde dinamica momentului.

Hipotipoza poate evoca următoarele tipuri de acțiuni: o activitate colectivă, o luptă, o catastrofă naturală, o ceremonie.

Figura de stil folosește imagini vizuale însoțite de serii de epitete și uneori gradația.

Exemple de hipotipoză

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinți și-n capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
(G. Coșbuc – Moartea lui Fulger)

Și deodată am văzut cerul îmbrăcat cu boltă joasă de nouri, și vântul veni de la asfințit c-o izbitură închizând și detunând ușile hanului.
Peste Moldova, dincolo de dealul Boli dărilor, cerul se mișcă și se apleacă rotindu-se împotriva pământului; și-un muget peste fire și nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; și toată lumea care se afla de față, întorcând ochi holbați, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuțeală.

L-am văzut și eu și m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subțire ca un sul negru pipăia pământul, și trupul i se înălța în văzduh, iar gura-i se deschidea ca o laică în nouri.
Și mugind, venea cumpănindu-și coada; iar în răsuflările lui sorbea și juca în slavă clăi de fân, acoperișuri de case și copaci dezrădăcinați. De sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină și ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ș-ar fi prăvălit-o asupra noastră (…)

Și cum s-a întâmplat asta, năvala de ape și piatră a stătut, și numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, — și-am am văzut-o cum se ducea către miază-noapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au aliniat cuprinsurile. (M. Sadoveanu)

Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară șoimește.

Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.
(G. Coșbuc – Paşa Hassan)

Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarald, încunjurat de un crâng de arbori verzi și stufoși, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie și albă — atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă și luncă, lac și țărmuri. (M. Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă)

La câțiva pași strălucea iazul; apa liniștită se întindea că o mătase; spre fața ei, sălcie își scoborau frunzișul fraged, aruncând pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemișcate, ca niște bulgări de argint. Din ascunsul grădinei răsună prelungă, ca o frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor îmbrăcați în pene de aur. Pe mal, înaltele și chipeșele nalbe strângeau lumina în potirele florilor mari, pentru ca să o reverse apoi, înflăcărată ca sângele sau lucie ca gheața. (E. Gârleanu)