Imprecația (blestemul) (lat. imprecatio = „rugăciune împotriva cuiva”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care reprezintă o expresie a dorinței de pedepsire a unei persoane sau a unei colectivități.
Imprecația constă în invocarea unor ființe supranaturale pentru împlinirea unei acțiuni distructive, malefice sau dăunătoare asupra celui care a încălcat, rupt sau persiflat o legătură, promisiune sau un cod nescris. Este sinonimă cu afurisenia sau blestemul. Ca atitudine literară, implică un dezacord cu anumite realități și invocarea dispariției acestora prin atragerea asupra lor a unor nenorociri.
Acest procedeu stilistic a fost folosit încă din antichitate. Celebre au rămas blestemul Didonei, din Eneida lui Vergilius, blestemul lui Oedip, din Oedip rege a lui Sofocle sau blestemul lui Tezeu a lui Euripide din Hyppolit.
Imprecația este specifică gândirii magice, motiv pentru care o întâlnim în literatura populară. În literatura modernă au folosit-o în creațiile lor T. Arghezi (Blesteme), D. Bolintineanu (Mihnea și baba), I. Barbu (Domnișoara Hus)
În această figură de stil comunicare este exclamativă și este însoțită de interjecții, vocative sau imperative.
La fel ca autoimprecația și imprecația este o figură de stil căzută în desuetitudine.
Exemple de imprecație
Ș-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,
Căci voi să-ngălbenească și sufletu-ți din piept
Și ochii-n cap să-ți sece, pe tron să te usuci,
Să sameni unei slabe și străvezii năluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Și spaima morții intre-ți în fiecare os. (M. Eminescu – Gemenii)
Eu vă bestem în numele durerii
Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi:
Vă pălmuiască mânecile goale,
Zbătute-n vânt, a mii de invalizi,
Bucatele vă sângereaza-n gură
Și groaza să vă ciocănească-n uși!
Să vă frământe visele, cu ură,
Scheletele flăcăilor răpuși! (Nicolae Labiș – Blestem)
Oriunde vei merge să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver și-n visu-ți să-l vezi,
Să strângi tu în mâna-ți tot mâini diafane
Și orice ți-o spune tu toate să crezi.
Să-ți arză plămânii d-o sete adâncă
Și apă, tirane, să nu poți să bei,
Să simți totd-auna asupră-ți o stâncă,
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poți vărsa,
Și orice dorință, și orice-ți va place
Să nu poți, tirane, să nu poți gusta!
Să crezi că ești geniu, să ai zile multe
Și toți ai tăi moară; iar tu să trăiești!
Și vorba ta nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ți mai placă, nimic să dorești! (D. Bolintineanu – Mihnea și baba)
„Afurisit să fie câneriul de vornic, și cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi!” blestemau femeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate părțile. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)
Plesni-ți-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiți la cetanii tipicul
Și psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ți pută buricul.
Vedea-te-aș în vreo fițuică
Pus cu litere de-o șchioapă.
Curge-ți-ar pe-o nară țuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Și pupa-te-ar Popa Iapă!
Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur
Tăria sfărmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vântul, când somnul începe,
La cap să-ți necheze o mie de iepe. (T. Arghezi – Blesteme)
Buhuhu la lună suie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;
Uhu, Scorpiei surate,
Să-l întoarcă d-a-îndărate,
Să nu-i rupă vrun picior
Câine ori Săgetător!
Stea turtita, – în hăuri suptă,
Adu-mi-l pe-o coada ruptă,
Ruptă și de lingură,
Să colinde singură,
Toate vămile pustii (I. Barbu – Domnișoara Hus)
Că așa te-ai blestema
De luna pe cer a sta
Stelele că vor pica
Și pământul că s-a-ntinde
Și blestemul meu te-ar prinde. (M. Eminescu)
Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,
Te blestem să te-mpuți pe picioare.
Să-ți crească măduva, bogată și largă,
Umflată-n sofale, mutată pe targă.
Să ne se cunoască de frunte piciorul… (T. Arghezi – Blesteme)
– Apoi știu eu; acuma vă strâmbați una la alta și nu vă place catrința și cămeșa; și vă ung la inimă lăutarii când cântă câte-un valț nemțesc. Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te-ar para focului să te ardă! (M. Sadoveanu)
– Ai să-l vezi, moș Dumitrache. Dar mai întâi și mai întâi să vă legați cu blăstăm, să nu care cumva să suflați o vorbă despre asta cătră prieten ori cătră dușman. Cine n-a ține legea asta să aibă hodina vântului și liniștea șuvoiului, să poposească în spini, să nu afle izvor, să deie târcoale satelor ca lupul! (M. Sadoveanu)
