Interogație retorică

Interogația retorică (interogație poetică)  (lat. interrogatio = „întrebare”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă în adresarea unei întrebări (sau serii de întrebări) care transmite sau sugerează răspunsul.

Întrebarea este adresată nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite indirect o opinie ce trebuie subliniată.

Scriitorii valorifică stilistic interogațiile, pun întrebări, dar nu mai așteaptă răspunsurile. Renunță la ele și lasă întrebarea suspendată, augmentând astfel potențialul expresiv al comunicării. Se poate spune că întrebările enunțate sunt doar pretexte pentru autori, folosite pentru a enunța impresii, idei, sentimente etc.

Interogația retorică a fost folosită mai ales în retorica antică (vezi exemplul din Cicero). A fost redescoperită în clasicism și romantism și utilizată ca procedeu prin care se urmărește menținerea atenției și implicarea cititorului la cele spuse.

În interogații retorice sunt folosite propoziții interogative, iar lexicul are o valoare semantică, denunțătoare și critică.

Interogația adresată unei persoane care nu mai trăiește se folosește în invocație sau în apostrofă.

Exemple de interogație retorică

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aș cere doar' pe tine, dar nu mai ești a ta
; (M. Eminescu – Despărțire)

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?
(M. Eminescu – Scrisoarea II)

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lîngă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Până când, în sfârșit, vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră? (Cicero)

Unde sunt glasurile de altădată? (Ion Vinea)

Tu, noapte tainică de vară,
Atât de dulce, atât de grea,
Atât de plină de povară,
Din care lumi, din care țară
Cobori azi la fereastra mea?

Pe unde te-ai oprit în cale,
La ce geam ai stat în drum,
Din ce grădini, din ce petale,
Se-mbină farmecele tale
Când vii la pragul meu acum?...
(Octavian Goga – Noaptea)

Când am plecat, un ornic bătea în ceață rar,
Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi.
Pierzându-se-n noiembre prelungă și sonoră.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu o rază frântă-n geam,
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă?
(Tudor Arghezi – Despărțire)