Invocația retorică (fr. invocation, lat.invocatio = „chemare”, „rugă”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-o rugăminte adresată unei persoane absente sau imaginare (muză, divinitate, erou) pentru a primi ajutor în rezolvarea unei probleme.
Prin acest procedeu retoric, de fapt, nu se așteaptă intervenția persoanei invocate, invocația este doar un termen de raportare. Individualitatea și personalitatea celui invocat orientează stilistic textul în care este folosit procedeul.
Invocația retorică își are sursa în sentimentele, ideile și atitudinile umane în fața priveliștilor din natură, a oamenilor și a evenimentelor. Acestea pot fi de încântare și de admirație, de ură și revoltă, de îndemn și poruncă, de chemare și rugă etc. Din acest motiv, această figură de stil îmbracă forme variate, în funcție de sentimentele, ideile și atitudinile pe care le are omul în contact cu natura, oamenii și cu evenimentele, dar și după ceea ce solicită interlocutorului său.
Invocația ca procede poetic își are originea în literatura clasică, unde e folosită la începutul operei și constă într-o rugă a poetului adresată unei divinități, unei muze. Cel invocat trebuia să-i acorde poetului sprijinul binevoitor și să coboare asupra sa harul inspirației. Bunăoară, procedeul este prezent în Iliada și Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergiliu, iar în literatura română, Ion Budai-Deleanu l-a folosit în Țiganiada.
Din punct de vedere sintactic, invocația retorică folosește propoziții exclamative. Fraza cunoaște o dezvoltare graduală și ascendentă a propozițiilor. Verbele frazei sunt imperative și vocative, iar ultima propoziție reprezintă tonul culminant al invocației.
În literatura modernă a căzut în desuetudine din pricina caracterului său naiv-liric.
Exemple de invocație retorică
Cântă, zeiță, mânia ce-a prinse pe-Ahil Peleianul,
Patimă crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse;
Multe vieți de viteji și trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini și la feluri de păsări… (Homer – Iliada)
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! (M. Eminescu – Scrisoarea III)
Muză! ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia!… (I. Budai-Deleanu – Țiganiada)
Tănase: — Te cunosc și eu prea bine!
Sbierea (căzând în genunchi): — Și dumneata?… Am murit! Sfinte Petre!… Sfântă Ana!… Mucenice Spiridoane!… Scăpați-mă de pieire!… O să vă dau trei icoane Tot de-aramă poleite cu aur… sau cu argint. (B. P. Hasdeu)
Cu fruntea-n țărână, plângând azi ne vezi
Din slavă, cerescule soare:
Rugămu-ne ție, azi sufletul nostru
Tu lasă-l departe să zboare.
Trimite și vântul, pribeagul drumeț,
El crainicul bolții albastre,
Să ducă departe pe aripa lui
Cuvântul strigărilor noastre.
Acolo, departe, spre soare răsare,
În freamăt de foi de dumbravă,
Pe veci cetluite în marmura rece,
Dorm clipele noastre de slavă.
Voi sunteți acolo, viteji pârcălabi,
Și voi preacinstiților vornici,
Statornici în cinstea de lege și țară,
În focul credinței statornici.
Acolo dormi tu, arhanghel bătrân,
Tu Ștefane Sfânt Voevoade,
Ce-ai scris strălucire norodului tău
Cu sânge dușman de noroadele.
De sfânta ta dreaptă, De spada ta sfântă,
Spun toate poveștile slovei,
— Să nu se-nfioare de numele tău
Nu-i frunză în codrii Moldovei… (Octavian Goga – De la noi)
Tănase: Te cunosc si eu prea bine!
Sbierea (căzând în genunchi): Și dumneata?… Am murit!…
Scăpați-mă de pieire!… O să vă dau trei icoane
Tot de-aramă poleite cu aur… sau cu argint). (B. P. Hașdeu)
