Ironie

Ironia (lat. ironia, gr. eironeia = „simulare, prefăcătorie”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție și constă în contrastul dintre ceea ce spune aparent un enunț și sensul lui adevărat, identificat din contextul lingvistic sau extralingvistic. Enunțarea aprecierii pozitive simulate este în așa fel exprimată încât să se înțeleagă faptul că în realitate intenția este de persiflare a persoanei vizate, iar simularea acordului cu un punct de vedere este astfel exprimat încât să-i fie scos în evidență caracterul ridicol.

Ironia, la fel ca eufemismul și litota, se realizează prin antifrază, în sensul că exprimă contrariul a ceea ce pare că vrea să comunice. Spre deosebire de cele două figuri de stil, ironia implică o judecată de valoare negativă.

După structura lingvistică, se împarte în ironie antifrază, o figură de cuvânt și ironie verbală, o figură de gândire. În primul caz, cu ajutorul unui cuvânt, este exprimat un sens pozitiv care sugerează însă un sens negativ. [vezi mai jos exemplul din O scrisoare pierdută] În al doilea caz, este afirmat ceva ce în realitate este negat. [vezi mai jos exemplul din Moromeții]

Există și o formă particulară de ironie, autoironia, în care autorul se ironizează pe sine însuși, pentru a-i satiriza în mod indirect pe alții.

Exemple de ironie

(Ploșnițele) Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă! (M. Eminescu)

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
[...]
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. (I. L. Caragiale)

Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea. (Gr. Alexandrescu)

V-aș fi scris mai mult, dar... la ce să vă supăr mai mult cu cartea de vizită a unui om, când grija matale cea mare ești mata însuți… (M. Eminescu – Contrapagină)

Da, că de onest n-ai încotro! (I. L. Caragiale – O scrisoare pierdută)

[Moromete citește un articol de ziar] ...agricultura este ocupațiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală [...]
Adică, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!
(M. Preda – Moromeții)