Litota (fr. litote, lat., gr. litotes = „micime, modestie, simplitate”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic prin care, cu ajutorul perifrazei, se încearcă să atenueze expresia unei idei, dar în fapt se lasă să se înțeleagă mai mult.
Figura de stil pune în lumină o idee sau sentiment apelând la negare sau la atenuare. Cu ajutorul perifrazei, figura exprimă modestia și politețea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului („lipsit de curaj” în loc de „fricos”, că „nu prea deștept” în loc de „prost”).
Exemple de litotă
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa,
Și ce fată frumușică
Are mama. (G. Coșbuc – La oglindă)
Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac. (M. Eminescu – Călin)
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. (M. Eminescu – Scrisoarea I)
…bucuria părinților n-a fost proastă. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)
… răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion Torcălău”. (I. Creangă)
