Maxima (sentința) (fr. maxime, sentence = „opinie, idee strălucită”; lat. maxima – sententia = „sentință, cugetare, înțelepciune formulată scurt” ) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-o reflecție profundă și generalizatoare care subliniază o idee.
Maxima este exprimată printr-un enunț concis, dar cu pretenție de maximă profunzime. Exprimă un adevăr moral sau filosofic cât mai sugestiv. Are o funcție stilistică atunci când este solicitată să lumineze un anumit context.
În sens larg, în uzul comun, cuprinde toate formele gândirii populare sau culte, succinte, cu valoare morală, religioasă, filosofică sau juridică: adagiul, aforismul, paradoxul, cugetarea, preceptul, sentința, proverbul și zicătorile.
În sens restrâns, ca figură de stil independentă, se deosebește de: adagio, care este un dicton într-o formulare retorică; apoftegmă, care redă cuvintele unui personaj celebru dintr-un context istoric însemnat; cugetare, care exprimă un gând profund, într-o formă expresivă; paradox, care înseamnă o opinie contrară adevărului acceptat; precept, care este un principiu care sta la baza unei doctrine morale.
A fost ilustrată în antichitate de Appius Claudius Caecus, Publius Syrus. În literatura modernă o întâlnim la francezii La Rochefoucauld, Pascal, P. Valery; la germanii Goethe, Schopenhauer. În literatura română au folosit-o Titu Maiorescu, N. Iorga, Lucian Blaga.
Exemple de maximă
Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dac’ ar fi imposibilă, n-ar exista. (M. Eminescu – Archaeus)
Toate-s praf… Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi. (M. Eminescu)
Căci firește, viața este tot ciudata
are-amestecă împreună și dureri și bucurie,
Punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns. (Al. Macedonski)
Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât în lumina soarelui. (L. Blaga)
Nu știi
că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? (L. Blaga)
Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este. (I. Slavici)
Cine e omul de nebiruit?
E numai cel pe care nu-l clintește
nimic din ce nu stă-n puterea lui. (Ion Voinea)
Este mult mai frumos să știi câte ceva din tot, decât să știi totul din ceva. (B. Pascal)
Pe copacul tăcerii atârnă fructul său: pacea. (A. Schopenhauer)
Speranța, înșelătoare cum e, servește, cel puțin, să ne ducă la sfârșitul vieții pe un drum plăcut. (La Rochefoucauld)
