Oximoronul (gr. oxys = “înțepător, inteligent” și moros = “prostănac, năuc”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în evocarea în aceeași sintagmă a unor însușiri contradictorii, cu efecte surprinzătoare.
Figură bazată pe asocierea paradoxală a unor termeni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic, oximoronul creează prin contrastul termenilor o imagine poetică deosebit de expresivă.
Exemple de oximoron
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune (M. Eminescu – Epigonii)
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace (M. Eminescu – Călin)
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase… (M. Eminescu – La mormântul lui Aron Pumnul)
Iar râul suspină de blânda-i durere. (M. Eminescu – O călărire în zori)
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie. (M. Eminescu – Venere și Madonă)
Un farmec trist și neînțeles
Puterea mea o leagă… (M. Eminescu)
Suferință, tu, dureros de dulce. (M. Eminescu – Odă în metru antic)
Într-o lume de neguri
Trăiește luminoasa umbră
…
Negurile albe pătrund… (M. Eminescu)
Azi sunt bătrân de tânăr. Ce fel eram eu ieri. (M. Eminescu – Postume)
Când nu s-ascundea nimic, deși totul era ascuns.(M. Eminescu – Scrisoarea I)
Vede țară lângă țară și popor lângă popor
Ce prin neguri alburie se strevăd și se prefac. (M. Eminescu)
Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate […] (M. Eminescu – Geniu pustiu)
Când firea mea vorbește în plus și tace-n glas. (Constanța Buzea)
Culorile le iau din apă
din dulci otrăvuri și din vânt. (L. Blaga)
Sub scut de stânci undeva
un balaur cu ochi întorși spre steaua polară
visează un lapte albastru furat din stâni. (L. Blaga)
De-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui… (Gr. Alexandrescu – Satiră. Duhului meu)
O muscă trece prin lumina albă,
Ca o scânteie de-ntuneric. (G. Topârceanu – Lumină)
Grinzile de stejar, zidurile de piatră, covoarele, jilțurile și cărțile ard fără văpaie și cu scrumuri mobile, în focul rece al topirii de sine. (T. Arghezi)
Înghețe-te căldura, arză-te răcoarea. (T. Arghezi)
Gândindu-te, secundă cu secundă,
Îți fuge chipul ca-ntr-o undă,
Care ți-l scoate și-l afundă,
Prin pietre, umbră și răchită,
Și tot mai lămurit nedeslușită. (T. Arghezi – Naluca)
