Paradoxul (gr. paradoxon = “extraordinar, neașteptat”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție în care este anunțată ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune.
Paradoxul este o idee aparent absurdă, dar care poate fi justificată la o cercetare mai atentă.
Din perspectiva evocării unei contradicții, paradoxul seamănă cu oximoronul. Diferența dintre cele două figuri de stil constă în tipul de sinteză. În timp ce oximoronul este o sinteză lexicală între doi termeni contrari, paradoxul este o sinteză logică între doi termeni ai unui enunț. Spre exemplu: termenul-subiect se află în raport de contradicție aparentă cu termenul-predicat sau situația în care termenii propoziției aflați în raport de coordonare construiesc un enunț absurd.
Paradoxul poate fi întâlnit sub forma unei propoziții enunțiative sau a unei fraze de aceeași natură, în care propoziția inițială ori cea regentă este contrazisă, aparent, de cea următoare (juxtapusă, coordonată, subordonată).
În literatură a fost folosit pentru a imprima textului suplețe, originalitate și pregnanță. În operele dramatice, paradoxul a fost introdus pentru a caracteriza personajele ori pentru a sublinia atitudinea ironică a autorului.
A fost inventat în antichitate de sofiști, în încercarea de a demonstra unele puncte de vedere diferite sau chiar absurde. Cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii universale, care au folosit paradoxul în lucrările lor sunt: La Rochefoucauld, La Bruyere, H. Heyne, Carlyle, Schopenhauer, O. Wilde, Gorki, B. Shaw. În literatura română, I. Creangă l-a folosit în Moș Ion Roată și Unirea, iar I. L. Caragiale în Paradoxal. În dezbateri critice a fost utilizat de N. Iorga, P. Zarifopol, C. Petrescu sau G. Călinescu.
Exemple de paradox
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. (M. Eminescu – Scrisoarea I)
Dulci cuvinte ne-nțelese însă pline de-nțeles. (M. Eminescu – Calin)
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe
E un nimic asemene
Uitării celei oarbe. (M. Eminescu – Luceafărul)
Ci să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic. (Al. Macedonski – Noaptea de martie)
Este oare ceva mai plin de înțeles ca neînțelesul? (L. Blaga)
Numai orbit de patimile ei, poți vedea ce-i viata. (L. Blaga)
Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de ne-nțeles. (N. Stănescu – A unsprezecea elegie)
Cuvintele […] curg în ele însele, deși sensul lor e static. (N. Stănescu)
Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost! (I. Creangă – Amintiri din copilărie )
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas și-n alăute. (T. Arghezi – Cântare)
Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire
Era să fii, să stai, să viețuiești,
Ești ca un gând, și ești și nici nu ești,
Între putință și-ntre amintire. (T. Arghezi – Psalm)
Azi așa, mâine așa, până mă deprinsei cu moartea și-ncepui să trăiesc. (B. Șt. Delavrancea)
