Perifraza (fr. périphrase, gr. periphrasis = “vorbire ocolită”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic care constă într-o asociere de cuvinte care înlocuiește un termen propriu.
Figura înseamnă o exprimare prin mai multe cuvinte aceea ce se poate exprima cu un singur cuvânt. Este un tip de exprimare indirectă, dezvoltat și de obicei înflorit, un tip de gândire care ar fi putut fi comunicată direct, mult mai scurt și mai simplu.
Nu orice perifrază este figură de stil. Pentru a avea o funcție poetică, figura trebuie să folosească cuvinte expresive, de calitate.
Exemple de perifrază
Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi. (M. Eminescu – Călin / = iubire)
Căci pe rând și-astupă gura când cu gura se adapă. (M. Eminescu – Călin)
Mor multe șiraguri de clipe,
Și nimeni nu-mi bate la poartă. (O. Goga – Părăsit)
La mâncare se uită numai c-un ochi și nu se supără când îl las neadăpat. Și șaua parcă-i crescută dintr-însul. (M. Sadoveanu)
Călugărul (…) a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse și se îndeletnicise cu oala… (M. Sadoveanu)
… și-n jurul nostru umbla Ancuța cealaltă, mama aceștia, care și ea s-o dus într-o lume mai puțin veselă. (M. Sadoveanu)
La săvârșirea din viață, domnița Marghioala mă recomandă iubirii și îngrijirii fiului său, M. Sturdza… (M. Kogălniceanu – Autobiografie)
Când omul […] clădește cu cheltuială și sudori colosale drumuri de fier, spre a se transporta pe sine; atunci eu unul declar că omul și-a pierdut cel mai scump odor al inteligenței sale… (Al. Odobescu – Pseudo-Kynegetikos)
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii… (M. Eminescu – Veneră și Madonă)
Un rău care împrăștie spaima…
Nenorocire pe care Cerul în pornirea-i de furie
O născocește pentru a pedepsi crimele pământului. (La Fontaine – Ciuma dobitoacelor)
Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană. (I. L. Caragiale)
Ea mi-l strânse (brațul) cu putere și simții distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereții coastelor mici resortul neastâmpărat al vieții. (I. L. Caragiale)
Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate și de ieftine la așa vârstă, ea-mi aruncă drept în ochi o privire nespusă; încet-încet apoi, pleoapele cu gene mari închiseră ferestrele atât de luminoase, ale acelui suflet ciudat. (I. L. Caragiale)
Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric. (L. Blaga – Răsărit magic)
Fetița fu dezbrăcată de rochița ce aburea, arsurile au fost gâtuite cu un ulcior de apă rece. În zadar. După câteva zile, Lelia călca prin ținuturi de taină, stoarsă de chinuri cumplite, sporite de-un pojar ce se pregătea să izbucnească. (L. Blaga)
Ministrul sări de pe scaun:
– Ce, ai înnebunit? răcni la mine. Parcă i-aș fi aplicat un fier de tinichigiu fierbinte într-un punct pe care ședea. (T. Arghezi)
Nici o atenție nu-i prea mare, și toate onorurile cu care l-au încărcat contemporanii ca să-i astupe o gaură păroasă cu măsele stricate […] au fost, după consumare, derizorii. (T. Arghezi)
… când se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea în viața cea veșnică a poetului. (Al. Vlahuță)
…căci, s-o știi d-ta, e bărbăție și curaj a înfrunta cineva valurile lumii mincinoase. (C. Negruzzi)
