Personificarea (fr. personnification) este o figură de stil de nivel lexico-semantic prin care unor obiecte, ființe sau abstracțiuni le sunt atribuite limbaj, însușiri, comportamente umane.
La fel ca metafora, personificarea se bazează pe similitudine. Se realizează cu ajutorul asocierii dintre un subiect inanimat cu un predicat, atribut, complement sau prin folosirea unor substantive la vocativ.
În multe situații, personificarea se transformă în alegorie și este o fundamentală în fabulă.
Personificarea simplă este un procedeu sporadic cu finalitate descriptivă limitată. Atunci când ea este o metodă narativă într-o operă epică, figura de stil devine una de compoziție și se numește prozopopee.
Exemple de personificare
Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii. (M. Eminescu – Când însuși glasul)
Sara pe deal buciumul sună cu jale. (M. Eminescu – Sara pe deal)
…printre gratii luna moale
Sfiicioasă și smerită și-a vărsat razele sale. (M. Eminescu – Călin)
Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. ( L. Blaga – Melancolie)
Lumea curge nepăsătoare
Prin muzee,
Tablourile nu se mai satură
Privind afară din rame. (M. Sorescu – Perspectiva)
Cât de frumoasă te-i gătit ,
Naturo, tu! (G. Coșbuc – Vara)
… se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)
Luncă, luncă, dragă luncă,
Rai frumos al țării mele. (V. Alecsandri – Lunca din Mircești)
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea. (M. Eminescu – Revedere)
Prepelița cea bătrână
S-a pornit și-n deal și-n vale,
Și chema-ntâlnind pe cale
Lumea la ospăț.
— „Ce-i tu, soro?” — „Ce să fie?
Nuntă mare-n crâng !
N-ai văzut tu veselie
De când ești și porți un nume.
Și-am plecat trimeasă-n lume,
Oaspeții să-i strâng.”
— „Dar pe mire cum îl cheamă,
Cine-i el și-al cui?”
— „N-auziși de sturz, bag samă !
Până și-mpăratul știe.”
— „Și-i bogat?” — „Ce-i pe câmpie,
Tot ce vezi, i-al lui ! (G. Coșbuc – Nuntă în codru)
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.
Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație. (G. Topîrceanu – Rapsodii de toamnă)
Acuma e amiazi. Plantele își beu umbra și natura înoată obosită într-un ocean de lumină înflăcărată… (V. Alecsandri)
Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici. (G. Topârceanu – Acceleratul)
Și se-ntreba speranța mea mirată:
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș,
Oprit pe țărmul lumii cu-o mână-atât de lată
Încât putea să joace pe deget un oraș? (T. Arghezi)
Cine vine mândru și călare
Și nici cal măcar nu are? (T. Arghezi – Alfabetul, Litera M)
