Poliptotă

Poliptota (poliptoton) (gr. polyptoton = “repetare la diferite cazuri”) este o figură de stil de nivel morfematic care constă în repetarea aceluiași cuvânt în diferite forme flexionare.

Chiar dacă în accepțiunea grecească poliptotonul înseamna repetiția unui cuvânt declinabil la diferite cazuri, figura cu același nume a primit în accepțiunea ei și verbe repetat la diverse forme flexionare. Prin urmare, în funcție de formele flexionare, poliptota este de mai multe feluri: substantivală, adjectivală, pronominală (întâlnită mai rar), verbală.

Poliptota poate fi întâlnită împreună cu alte figuri de stil, precum: anadiploza, antanaclaza, anaforă, etc. [vei felurile figurii și împletirea cu alte figuri de stil în textele de mai jos]

Exemple de poliptotă

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!
(M. Eminescu – Rugăciunea unui dac / adjectivală)

Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.
(M. Eminescu – Călin / adjectivală)

Altul este al tău suflet,
Alții ochii tăi acum.
(M. Eminescu – Pe aceeași ulicioară… / pronominală)

La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
(M. Eminescu – Scrisoarea III)

E stăpânul fără margini peste marginile lumii. (M. Eminescu / substantivală)

De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-și. (M. Eminescu)

Plouă, plouă, —
Plouă cât poate să plouă.
Cu ploaia ce cade, m-apasă
Durerea cea veche...
(Al. Macedonski)

De-i vezi murind, să-i lași să moară,
Căci moartea e menirea lor.
(G. Coșbuc)

Eu cânt tot un cântec d-aseară
Și-așa mi-e de silă să-l cânt
Eu tremur și na-ș vrea să-l cânt.
(G. Coșbuc / verbală)

Cum vrei să mai găsească frumoasă vreo femeie
Sau inima vrăjită vrăjit să și-o mai deie...
(Ion Pillat / adjectivală)

Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.
(Ion Pillat / substantivală)

Braț de braț pășesc alături… le stă bine laolaltă,
Ea frumoasă și el tânăr, el înalt și ea înaltă.
(M. Eminescu – Scrisoarea IV / adjectivală)

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
(M. Eminescu – O, mamă… / verbală)

Și-mi vorbesc de țara noastră și-mi grăiesc de-al țării dor. (B. P. Hasdeu / substantivală)

La răspântii, e sobor: Umbre lungi în umbra lor. (T. Arghezi / substantivală)

Punctu-acela în mișcare, mult mai slab, ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii.
(Eminescu / substantivală – antanaclază)

Galbân ca făclia de galbănă ceară [...]
Groază-acum dormea.
(V. Alecsandri / adjectivală)

Plăcerile egale egal vor fi-mpărțite. (Eminescu / adjectivală)

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea. (Eminescu / pronominală)

... Smaranda chema pe drăguța mamă;
Muri mai an... ba nu! trăiește! trăiește-n cugetul meu
Și va trăi totdeauna, până voi trăi și eu!
(B. P. Hasdeu / verbală)

Ce va fi pe viitor, viitorul va descoperi. (C. Mille / substantivală – anadiploză)

De m-ați lega la ochi, pe dibuite v-aș duce și v-aș spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ștefan cel Mare, unde a armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimănui. (Delavrancea / substantivală – anatanaclaza și anafora “unde”)