Preteriție

Preteriția (lat. praeteritio = “omisiune, trecere sub tăcere”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-o aparentă trecere sub tăcere a faptelor, atrăgându-se astfel atenția asupra lor.

În această figură proprie oratorismului, vorbitul sau scriitorul își anunță intenția (de multe ori explicit) de a eluda unele aspecte legate de obiectul discursului fără însă ca această intenție să fie respectată. Efectul preteriției în enunț este întărit de aparenta reținere, întrucât se atrage, de fapt, atenția asupra fragmentului care ar fi trebuit omis.

Preteriția se poate realiza și în forme apropiate de ironie. [vezi mai jos versurile lui Topârceanu]

Exemple de preteriție

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.
(M. Eminescu – Atât de fragedă…)

Nu voi stărui asupra evenimentelor în care am fost trași prin necesități de forță majoră. Vom trece asemenea sub tăcere atât acțiunea militară la care am participat, cât și acțiunea diplomatică, la care nu ne-a fost dat a lua parte. Am avut ocaziunea de a constata că pericolul negocierilor ne-a fost mai puțin favorabil decât norocul armelor. (M. Kogălniceanu)

Așadar, fii pe pace; n-am să aștern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monografie filozofică, istorică, literară și estetică a vânătoriei. Nu zic că această idee nu mi-a trecut un moment prin creieri și că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză ale lui Xenofon și al complinitorului său Arrian... (Odobescu)

Păzea, să nu te-aștern pe-o filă
Și-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!
Păzea, să nu-ți înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ți sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!
[...]
Să nu-ti arunc în ochi o stanță
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanță
C-un hexametru ca un bici!
(Topârceanu)