Reticență

Reticența (fr. réticense, lat. reticentia = “tăcere înadins”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în întreruperea bruscă și intenționată a enunțului, tăcerea fiind mai grăitoare decât o expresie nepotrivită.

Figura este una a ambiguității, eliptică prin care autorul lasă neterminat un enunț, din următoarele motive: este stăpânit de un sentiment violent și nu găsește expresia potrivită pentru a continua sau pentru a evita o continuare în cuvinte prea dure. Chiar dacă nu există continuare, cititorul înțelege din context care ar fi aceasta, astfel textul evitat primește o greutate mai mare.

Exemple de reticență

Băiet cu multă ambiție, fecior de popă, cam prostuț, nu-i vorbă, da-ți știa Crezul pe de rost de, de, de… nu altceva. (M. Eminescu – Părintele Ermolachie Chisăliță)

… aflasem și eu păcătosul câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți (I. Creangă – Amintiri din copilărie)

Dar poate… o ! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică .
(M. Eminescu – Mortua est!)

Pe aceștia eu… dar este mai cuminte să potolesc valurile. (Vergiliu – Eneida)

Eu unul aș… dar nu vreau să spun nimic jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu prisosință. (Demosthenes)