Sarcasm

Sarcasmul (lat. sarcasmus, gr. sarkasmos = “râs amar”, sarkazein = “a sfâșia prin batjocură” + sarx = “carne”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție și reprezintă o ironie necruțătoare, care “taie în carne vie”, expresie a amărăciunii.

Sarcasmul își are originea în antichitate, ca figură retorică, și poate fi întâlnit la Demostene și Cicero. În literatura universală a fost folosit de J. Swift (A Modest Proposal), iar în literatura română la M. Eminescu (Scrisoarea III) și în pamfletele lui T. Arghezi.

Sarcasmul, o ironie amară și insultătoare, este cu atât mai crudă, cu cât ea cade asupra unei persoane (ființe) care nu se poate nici apăra, nici răzbuna.

Sarcasmul poate fi întâlnit și sub forma autoironiei, când vizează o stare tristă sau chiar fatal de nefericită, iar vorbitorul ține să-și prezinte situația într-un ton zeflemitor. [vezi mai jos textul din T. Arghezi]

Exemple de sarcasm

…dacă D-na Lume dictează: A. Creață, do­bitoc în piele de om, și Destinul scrie A. Creață, ministru al Instrucțiunei, atunci acest ministru nu e decât forma sau forma­litatea fondului, nu e decât haina ce îmbracă corpul, nu e decât numirea Ministru ce îmbracă individul dobitoc, nu e decât tichia de mărgăritar ce îmbracă, ce ascunde chelia. (M. Eminescu – Contrapagină)

Ce vrei, Murgule, așa e progresul. Tragi de câteva mii de ani căruța, pe secetă și ploaie, și te-ai poticnit abia acum. Ți-a luat-o înainte mașina: uite cum suie de repede dealul, pe care târâș-grăpiș gâfâim amândoi: tu cu oiștea, eu cu biciul. (T. Arghezi)

Trei ceasuri și jumătate în Pașcani – cam prea mult!… Dar ce pitoresc! Ce glodăraie și colbăraie!… Ce abdomene de copii malarici! și se joacă și râd – cam trist, dar tot râd!… Ce grav municipalul care ține ordinea la fântâna din piața gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate!… Ce jigăraie de câini costelivi cu ochii rătăciți și coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!… Și, cu tot regimul nostru protecționist, nici o fabrică de mănuși în tot ținutul!… Ai de ce să ți se rupă inima – de mila oamenilor, firește, după a vitelor și a câinilor. Bine că avem o S.P.A. (Societate de protecția animalelor); să sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem și o S.P.O. (Societate pentru protecția omului). (I. L. Caragiale)