Alegorie

Alegoria (fr. allégorie, din latinescul de origine greacă allegoria = “vorbire figurată”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic care folosește metafora într-o expunere narativă sau pentru a descrie plastic o idee abstractă.

În exprimarea concretă a unei abstracții, alegoria recurge la o suită de metafore, comparații, personificări, care formează o imagine unitară. Astfel, se poate spune că figura este o metaforă cu un câmp de existență limitat.

De regulă, alegoria concretizează idei generale despre iubire, prietenie, ură, război, condiția umană prezentându-le într-o formă sensibilă.

Din punct de vedere gramatical, figura de stil este formată, în cea mai mare parte, din substantive. Prin asocierea substantivelor cu încărcături semantice noi, figura ia forma unei metafore continue sau prelungite.

Când șirul de metafore constituie o alegorie

Cheia în calificarea unui șir de metafore ca alegorie constă în identificarea concretizării unei noțiuni abstracte. Bunăoară, în balada Miorița, deși portretul ciobănașului este realizat printr-o succesiune de metafore, care și formează o imagine unitară, el nu este o alegorie, deoarece nu concretizează o idee abstractă. Imaginea unitară rămâne la nivelul concretului. În schimb, în aceeași baladă, moartea descrisă ca o nuntă reprezintă o amplă alegorie. Aici putem identifica trecerea de la nivelul abstract – moartea, la cel concret – nunta, precum și înșiruirea de metafore și personificări. [vezi mai jos textul din Miorița]

Tipuri de alegorii

Fabula și parabola reprezintă alegorii închise. În aceste figuri pot fi identificați cu ușurință termenii, abstracți și cei figurați, abstract sub forma concretă a celui de-al doilea.

Ghicitorile sunt tot alegorii, dar deschise, în care termenul neexprimat al unei comparații subînțelese este acoperit de termenul exprimat, care trebuie descoperit.

Alegorii în literatură

În timp, dintr-o simplă figură de stil, alegoria a devenit o figură de compoziție folosită de mai multi autori.

În literatura română figura predomină în: Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir, Luceafărul lui M. Eminescu, Noaptea de decemvrie a lui Al. Macedonski, Mistrețul cu colți de argint a lui Șt. A. Doinaș.

În literatura universală, alegoriile sunt întâlnite în: Romanul Trandafirului a lui Guillaume de Lorris, Divina Comedie a lui Dante, Gargantua și Pantagruel a lui Rabelais, Călătoriile lui Gulliver a lui Swift, Faust a lui Goethe, Metamorfoza lui Kafka, Ulise a lui Joyce.

Exemple de alegorie

Din sânul veșnicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare:
Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paște
Căci toți se nasc sprea a muri
Și mor spre a se naște.
(M. Eminescu – Luceafărul)

Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri.
(M. Eminescu – Luceafărul)

Corabia vieți-mi, grea de gânduri,
De stânca morții risipită-n scânduri,
A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă
Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri.
(M. Eminescu – Rime alegorice)

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece, albă, regina nopții moartă.
O, dormi, o dormi în pace printre făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie.
în mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc
Tu, adorat și dulce al nopților monarc.
(M. Eminescu – Melancolie/ ritualul de înmormântare)

C-am avut nuntași
Brazi și păltinași
Preoți munții mari,
Paseri lăutari,
Păsărele mii
Și stele făclii.
(Miorița / moartea – nuntă)

…Că la nunta mea
A căzut o stea…
(Miorița)

Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă.
(Miorița)

Într-o grădină,
Lângă-o tulpină,
Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, se strică;
S-o las, mi-e frică
Că vine altul și mi-o ridică. (Ienăchiță Văcărescu – Într-o grădină)

În ceasul acela înalt de-alchimie cerească,
silirăm luna și alte vreo câteva astre,
în jurul inimilor noastre
să se-nvârtească
(L. Blaga – Legenda Noastră)

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste
Intrată prin oglindă în mântuit azur
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În jocurile apei un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi.
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
(I. Barbu – Joc secund / alegorie a actului poetic)

Câți cai trag de viață?
Câți cai trag de moarte?
Aceste două ruginite emisfere
De Magdeburg…
(M. Sorescu)