Climaxul (fr. climax, din gr. klimax = „scară, gradație”) este o figură de stil de nivel sintactic, care se realizează prin reflecție și reprezintă o enumerare progresivă. Aceasta începe de la cuvintele cele mai slabe și evoluează spre cele mai tari, iar fiecare termen caracterizează obiectul din alt unghi.
Climaxul este o gradație ascendentă sau intensivă, ajunsă la punctul culminant.
Exemple de climax
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei. (M. Eminescu – Venere și Madonă)
Am sfărâmat arfa – și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins. (M. Eminescu – Aveam o muză)
Scot hohote parcă să-mi spună
În râs, ce nemernică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt. (G. Coșbuc – Fata morarului)
Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic și lin.
Acum e cât corbul de mare,
Cât pumnul abia, cât albina,
Şi-n urmă-l înghite lumina. (G. Coșbuc – Pierde-vară)
[…] o spun și eu, toată ziua, ca prostul, fără să știu ce înseamnă, fără să știu ce înseamnă a însemna, ce înseamnă să însemne a însemna ș.a.m.d. până în pânzele albe. (E. Ionescu)
Căpitanii într-un gând
Îți tot caută pricină și te defăimă pe rând;
Unul cere să te scoată din oaste, altul din țară,
Al treilea chiar din lume te-ar da bucuros afară. (B. P. Hasdeu)
Fulger negru… trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung…
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată…
A trecut…
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere…
Scade-n depărtare…
Piere… (G. Topîrceanu – Acceleratul)
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viață?
[…]
O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă;
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume și soare. (L. Blaga – Lumina)
Țintise ochii pe lumina candelei, doar o adormi; lumina părea că se face din ce în ce mai mică, până rămânea cât o scânteie, apoi cât un fir de praf în bătaia soarelui, apoi se topea cu totul. (E. Gârleanu)
