Reticența (fr. réticense, lat. reticentia = “tăcere înadins”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în întreruperea bruscă și intenționată a enunțului, tăcerea fiind mai grăitoare decât o expresie nepotrivită.
Figura este una a ambiguității, eliptică prin care autorul lasă neterminat un enunț, din următoarele motive: este stăpânit de un sentiment violent și nu găsește expresia potrivită pentru a continua sau pentru a evita o continuare în cuvinte prea dure. Chiar dacă nu există continuare, cititorul înțelege din context care ar fi aceasta, astfel textul evitat primește o greutate mai mare.
Exemple de reticență
Băiet cu multă ambiție, fecior de popă, cam prostuț, nu-i vorbă, da-ți știa Crezul pe de rost de, de, de… nu altceva. (M. Eminescu – Părintele Ermolachie Chisăliță)
… aflasem și eu păcătosul câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți (I. Creangă – Amintiri din copilărie)
Dar poate… o ! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică . (M. Eminescu – Mortua est!)
Pe aceștia eu… dar este mai cuminte să potolesc valurile. (Vergiliu – Eneida)
Eu unul aș… dar nu vreau să spun nimic jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu prisosință. (Demosthenes)
Căci fără să vreau, aflasem și eu păcătosul câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți, prin părțile acele, de unde prinsesem și eu gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie. (I. Creangă)
