Rima (fr. rime, din lat. rythmus) este o figură de stil de nivel fonologic (de sunet) care constă existența unei consonanțe (combinare armonioasă) între silabele finale ale versurilor.
În această figură, unitățile lexicale de la finele versurilor se aseamănă, grație omofoniei ultimelor silabe accentuate.
Exemple de rimă
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad. (M. Eminescu – Mai am un singur dor)
Dintre sute de catarge
Care lasă malurile
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile. (M. Eminescu – Dintre sute de catarge)
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi. (M. Eminescu – Pe lângă plopii fără soţ…)
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. (M. Eminescu – Călin)
Te arată și coboară
Unde nu-i adâncă matca.
Lângă coapsa lină, goală,
Să întinerească apa. (L. Blaga – Vara lângă râu)
Care grijile lumii departe le aruncă,
Și-n pace, în tăcere, în liniște adâncă. (Gr. Alexandrescu – Epistolă Dlui V. II)
Ai vrea în deznădejde s-auzi un cântec și tu
Să-ți mângâi sfârșitu‘. (T. Arghezi)
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea…
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea. (I. Pillat – Aci sosi pe vremuri)
